România se confruntă cu o criză de încredere fără precedent după Colectiv și alegerile din decembrie 2024 în cei trei piloni instituționali majori ai săi: media, clasa politică și instituțiile religioase. Afacerea Viorel Pașca, numită după cetățeanul al cărui nume a devenit emblematic pentru un naufragiu colectiv, ilustrează cu o precizie chirurgicală patologia comună care erodează aceste trei sfere: incapacitatea structurală de a distinge între acțiuni (ceea ce se face), opinii (ceea ce se gândește) și emoții/afecte (ceea ce se simte). Această confuzie semantică și categorială, departe de a fi un simplu accident retoric, constituie rădăcina profundă a unui eșec care amenință însăși fundamentele vieții democratice românești.
Viorel Pașca, devenit fără să vrea un simbol al epocii sale, reprezintă figura tragică a cetățeanului prins în mrejele unui sistem care refuză să întreprindă munca fundamentală de clarificare conceptuală pentru înțelegerea distincției dintre acțiuni, opinii, și afecte. Acțiunile aparțin domeniului observabilului și factualului. O acțiune este ceva ce are loc în lumea materială sau instituțională: semnarea unui document, comiterea unei infracțiuni, rostirea unui discurs, luarea unei decizii administrative. Acțiunile sunt verificabile, databile și trasabile. Ele intră sub jurisdicția legii, a poliției și a instanțelor judecătorești. Opiniile aparțin domeniului gândibilului și discutabilului. O opinie este o propoziție despre lume care poate fi adevărată, falsă, probabilă sau îndoielnică, dar care nu angajează direct pe cineva la acțiune. Opiniile intră în domeniul filosofiei, al jurnalismului de opinie și al dezbaterii publice. Acestea sunt protejate de libertatea de exprimare tocmai pentru că nu sunt acțiuni. Afectele aparțin domeniului sentimentului și emoției. Un afect este o stare psihologică: furie, frică, iubire, indignare, bucurie. Afectele sunt reale în sensul că există subiectiv, dar nu sunt nici adevărate, nici false în sensul în care poate fi o propoziție. Ele intră în domeniul psihologiei, psihanalizei și literaturii. Modernitatea politică și juridică se bazează pe separarea clară a acestor trei registre. Un cetățean poate fi judecat pentru acțiunile sale, criticat pentru opiniile sale, dar nici judecat, nici criticat pentru afectele sale cu excepția unor cazuri patologice specifice. Când această distincție se prăbușește, întregul edificiu democratic se clatină.
Viorel Pașca este un cetățean a cărui poveste a fost transformată progresiv într-o legendă urbană, apoi într-o armă politică și, în final, într-un simbol moral. Fără a intra în detalii biografice care ar necesita investigații aprofundate, cazul său dezvăluie un mecanism devenit clasic: un act (real sau presupus) declanșează un val de opinii (adesea contradictorii) care se transformă în emoții (furie, indignare, susținere emoțională), care în cele din urmă produc noi acte (legale, mediatice, politice) care au puțin de-a face cu actul inițial. Acest cerc vicios, în care fiecare categorie se hrănește cu celelalte până când devin de nedistins, este emblematic pentru ceea ce sociologii numesc „societatea emoțională” sau „post-adevăr”. Dar în spatele acestor concepte învățate se află o realitate mai simplă, pierderea capacității fundamentale de a spune „asta s-a întâmplat” (acțiune), „asta cred eu despre asta” (opinie) și „așa mă face să mă simt” (emoție).
Marea majoritate a presei românești a relatat cazul Viorel Pașca conform unei logici care ilustrează perfect confuzia registrelor. Primul reflex jurnalistic ar trebui să fie clar, să relatăm acțiunile (cine a făcut ce, când, unde, cum), să distingem aceste acțiuni de opinii (comentarii, analize, interpretări) și să lăsăm cititorul să-și formeze propriile sentimente. Totuși, ceea ce s-a întâmplat în relatările din mass-media echivalează cu un veritabil sabotaj epistemologic. Titlurile amestecă cu nepăsare cele trei registre. Se anunță un fapt care este de fapt o interpretare, o emoție colectivă este prezentată ca un adevăr stabilit și se transformă un zvon în informație verificată. Această practică, devenită sistematică, nu este opera câtorva jurnaliști izolați. Este produsul unui sistem media care a abandonat distincția fundamentală dintre informație și comentariu, dintre fapt și opinie, dintre eveniment și emoție. Consecințele sunt dezastruoase. Pe de o parte, publicul pierde capacitatea de a distinge ceea ce știe (acțiune) de ceea ce crede (opinie) de ceea ce simte (emoție). Pe de altă parte, mass-media însăși își pierde funcția socială esențială de a oferi o reprezentare veridică a lumii pe care cetățenii își pot baza alegerile.
Clasa politică românească a exploatat cazul Viorel Pașca conform unei logici care dezvăluie o patologie similară. În loc să trateze acest caz ca unul care implică acte specifice care trebuie evaluate conform unor criterii juridice și etice clare, actorii politici au transformat imediat evenimentul în material emoțional. Declarațiile au proliferat, nu pentru a scoate la iveală acțiunile în cauză, ci pentru a mobiliza emoțiile publicului: indignare, furie, compasiune, frică. Această strategie nu este nouă, dar în cazul Pașca a atins un nivel de sofisticare și cinism care merită analizat. Politicienii din toate sensibilitățile au folosit cazul pentru a se poziționa emoțional, fără a se obosi vreodată să distingă clar între act (chestiunea juridică), opinie (dezbaterea politică asupra principiilor în joc) și emoție (mobilizarea pasiunilor populare). Rezultatul este un discurs politic lipsit de substanță, în care acțiunile sunt înecate în opinii, iar opiniile în emoții. Deciziile politice rezultate sunt inevitabil instabile, contradictorii și incapabile să producă efectele scontate. Cetățeanul român, zdruncinat de acești curenți emoționali succesivi, ajunge să dezvolte o neîncredere generalizată care paralizează orice participare democratică autentică.
Religia, o instituție a cărei autoritate morală rămâne considerabilă în societate, nu a scăpat de estomparea liniilor în afacerea Viorel Pașca. Mai rău, a fost unul dintre cei mai activi vectori ai săi, reproducând tiparul mediatic și politic la propriul nivel. Religia, prin însăși natura sa, ar trebui să facă o distincție clară între trei niveluri: nivelul teologic (ceea ce crede cineva la nivel doctrinal), nivelul etic (ceea ce consideră cineva a fi bun sau rău la nivel moral) și nivelul existențial (ceea ce experimentează cineva la nivel spiritual). Cu toate acestea, în cazul Pașca, liderii religioși au confundat masiv aceste niveluri și, mai presus de toate, au confundat nivelul etic (care se referă la opinia morală despre acțiuni) cu nivelul emoțional (care se referă la sentimente). Declarațiile liderilor religioși au luat adesea forma nu a unor analize etice riguroase ale actelor în cauză, ci a unor apeluri emoționale la compasiune, penitență și răscumpărare – ca și cum sentimentele ar putea înlocui judecățile morale raționale. Această confuzie este cu atât mai gravă cu cât afectează o instituție a cărei credibilitate se bazează tocmai pe capacitatea sa de a face distincții între bine și rău, între sacru și profan, între păcat și crimă, între vină și responsabilitate. Prin contopirea acestor categorii, instituția religioasă nu numai că și-a trădat propria misiune, dar a contribuit la deconstruirea cadrului categorial fără de care nicio viață morală, individuală sau colectivă, nu este posibilă.
Ceea ce este izbitor în analiza comparativă a celor trei sfere – mass-media, politică, religie – este faptul că acestea au exact aceeași patologie: incapacitatea de a păstra distincte acțiunile, opiniile și emoțiile. Această convergență nu poate fi accidentală. Ea dezvăluie un fenomen mai profund, un colaps al structurilor categorice ale gândirii publice. Mai mulți factori explică această convergență. În primul rând, economia atenției, care are prioritate față de economia adevărului. Într-un mediu saturat de informație, ceea ce captează atenția nu este acțiunea (prea seacă, prea factuală), nici opinia (prea argumentativă), ci emoția (imediată, viscerală, împărtășibilă). Instituțiile, supuse aceleiași presiuni economice și cognitive își adaptează operațiunile la această logică emoțională. În al doilea rând, criza expertizei. Într-o societate care nu mai crede în experți, emoția devine criteriul suprem al adevărului. Dacă nimeni nu poate spune cu autoritate „asta s-a întâmplat” (actul), nici „asta ar trebui să gândim despre asta” (opinia), tot ce rămâne este „asta mă face să simt” (afectul) ca mod de relaționare cu lumea. În cele din urmă, prăbușirea limbajului. Cuvintele care serveau la distingerea acestor categorii (fapt, opinie, sentiment, judecată, credință, cunoaștere) și-au pierdut precizia. Spunem „simt că” pentru „cred că”, spunem „este evident că” pentru „este probabil că”, spunem „este adevărat” pentru „se simte”. Această degradare lingvistică lentă și insidioasă este atât simptomul, cât și cauza prăbușirii categoriale.
Consecințele acestei confuzii larg răspândite sunt numeroase și grave. În primul rând, imposibilitatea unei dezbateri publice autentice. Dacă nu mai putem distinge un fapt de o opinie, cum putem dezbate? Dezbaterea presupune că interlocutorii au un teren comun (faptele) asupra căruia pot diverge (opinii). Fără această distincție, dezbaterea degenerează într-un război al emoțiilor, unde victoria îi aparține celui mai emoțional, nu celui mai rațional. În al doilea rând, imposibilitatea justiției. Legea se bazează pe distincția clară dintre act (care este judecat), intenție (care determină încadrarea juridică) și circumstanțe (care modulează sentința). Dacă sistemul judiciar, la fel ca mass-media și politicienii, contopește aceste elemente, devine inerent nedrept, indiferent de calitatea magistraților săi. În al treilea rând, imposibilitatea vieții morale. Etica presupune că se pot distinge acțiunile (care fac obiectul judecății morale), intențiile (care modulează această judecată) și sentimentele (care, ca atare, nu sunt nici morale, nici imorale). Fără această distincție, se cade în moralism (judecarea sentimentelor ca și cum ar fi acte) sau relativism (respingerea oricărei judecăți morale în numele respectării sentimentelor).
Cazul Viorel Pașca nu este doar un simptom al crizei românești. Este, de asemenea, o oportunitate. O oportunitate pentru media de a-și aminti că misiunea lor principală este de a relata evenimentele și abia apoi de a le comenta. O oportunitate pentru politicieni de a-și aminti că prima virtute democratică este distincția dintre fapt și opinie, dintre principiu și emoție. O oportunitate pentru liderii religioși de a-și aminti că declarațiile morale au credibilitate doar dacă pot distinge între păcat (afect), culpă (act) și judecată (opinie). Mai profund, afacerea Pașca este o oportunitate pentru societatea românească în ansamblu de a-și reconstrui cadrul categorial. Acest lucru necesită un efort colectiv – educațional, cultural și instituțional. Necesită reînvățarea modului de a vorbi, gândi și judeca conform unor distincții clare. Pe scurt, necesită reînvățarea modului de a gândi.
Reconstrucția începe cu luciditate. Recunoașterea faptului că am pierdut capacitatea de a distinge între acte, opinii și afecte este primul pas. Al doilea pas constă în reconstruirea instituțiilor care fac aceste distincții. O presă care separă informația de comentariu, un sistem judiciar care separă faptele de lege, o politică care separă emoția de principiu, o religie care separă sacrul de profan. Însă această reconstrucție nu poate fi decât colectivă. Necesită o trezire civică, o voință comună de a redescoperi căile gândirii clare. De asemenea, necesită ca instituțiile de învățământ să-și reia misiunea, nu de a forma cetățeni care știu ce să gândească, ci cetățeni care știu să facă distincția între ceea ce fac, ceea ce gândesc și ceea ce simt. România, ca multe alte democrații contemporane, se află la o răscruce. Poate alege să continue pe calea confuziei emoționale, care duce la epuizarea democratică. Sau poate alege calea exigentă a distincției categoriale, singura care poate instaura o dezbatere publică autentică, o justiție echitabilă, o politică responsabilă și o viață morală semnificativă.