La moartea lui Ion Iliescu, un gest de protest discret, dar semnificativ, vine din Cluj: „Imnul Golanilor”, simbol al Pieței Universității din 1990, răsună joi, 7 august, în mai multe cartiere ale orașului.Nu e vorba de o manifestație clasică, ci de o formă de memorie civică transmisă prin sunet. Iar întrebarea care plutește în aer nu e „cât de tare se va auzi?”, ci ce mai înseamnă azi figura lui Ion Iliescu pentru România?
O încercare de răspuns vine de la Sorin Adam Matei, sociolog și universitar american de origine română, care propune o lectură diferită a traiectoriei postcomuniste. Iliescu nu este, în această analiză, doar un personaj politic, ci un simptom al epocii.
„Mulți se plâng că Iliescu a deturnat o revoluție democratică într-un proiect al socialismului cu față umană. Se înșală”, scrie Matei. „România trăia în 1989 într-un sistem stalinist pur, pe care nici măcar URSS nu-l mai practica.”
În timp ce Polonia și Ungaria făceau pași spre reforme încă din anii ’70, iar glasnost-ul schimba Rusia, România era blocată într-o versiune brutală, învechită și autarhică de comunism. În acest context, revoluția română din 1989 a fost, de fapt, o revoluție amânată din 1956, spune sociologul.
Pentru Sorin Adam Matei, Ion Iliescu nu a fost liderul care a pus frână istoriei, ci reflexia fidelă a unei societăți care nu era pregătită pentru democrația liberală în forma sa deplină. România nu avea cultura dezbaterii, nu avea instituții funcționale, nu avea elite capabile să țină piept vidului de putere.
PRESShub.ro.